Indubitabil, Nu Conteaza.

- Cum am trăit eu întâlnirea cu Hristos? Cum a fost? Ce-am simţit? Am simţit de parcă m-am întors, după mai multă vreme, în satul în care am copilărit. Că m-am întors de departe, dintr-o ţară străină şi foarte îndepărtată. Acolo am petrecut prin oraşe, unde femei frumoase mă adăpau cu vinuri scumpe şi aveau grijă să fiu tot timpul sătul. Eram străin pentru satul meu. Nu mă mai cunoştea nimeni. Nu mai era nici casa în care m-am jucat, nu mai erau nici părinţii, nici prietenii. Parcă nu mai era nimeni din cei pe care i-am cunoscut odată, erau numai necunoscuţi. De parcă m-ar fi adus o maşină tocmai din ţara aceea îndepărtată, aşa cum l-au adus atunci, pe când eram copil, pe tatăl meu beat şi l-au lăsat la marginea drumului, lângă livadă. Zăceam acum pe locul unde zăcuse el şi încercam neputincios să-mi feresc capul din balta de vomă. Când deschideam ochii, vedeam copiii care veneau până aproape de mine, mă loveau cu un băţ, iar alţii, mai îndrăzneţi, chiar cu piciorul, şi fugeau. Îi auzeam râzând şi îndemnându-se, “Hai tu, acum tu, e rândul tău.” Din când în când, se auzea câte un glas de gospodină care mergea la apă sau de bărbat grăbit: “Cine-i? Nu-i de la noi din sat. E străin.” Zăceam aşa şi nici nu înţelegeam unde sunt şi cine m-a adus. Atunci am simţit o mână firavă care se străduia să mă ridice. Îşi băgă capul sub braţul meu, care atârna de parcă ar fi fost lovit, şi se smunci să mă ridice. Era ea, am recunoscut-o. Nu se schimbase mult. Îmi aducea şiraguri de fragi şi mi-i dădea fără să-mi zică nimic, apoi fugea ruşinată. Era fetiţa care umbla desculţ şi care a fugit plângând, atunci când mamă-sa a pârât-o, în glumă, că vrea să se mărite cu mine. “Plecaţi de-aici, plecaţi, neruşinaţilor!” – strigă ea trăgându-şi respiraţia, de parcă ar fi alergat mult. Eu îi ziceam pe nume şi mă ruşinam, iar ea repeta tot timpul: “Eu sunt, eu sunt.” Mergeam clătinându-ne pe uliţa satului şi plângeam. Când mă scăpa jos, pentru că o dureau mâinile, mă acoperea cu trupul ei, parcă să nu mă vadă oamenii din porţi. “Unde mă duci?” – o întrebam eu. “Te duc la mine acasă – zicea ea – şi de-acuma nu te mai las să pleci nicăieri, niciodată.” Când am ajuns, m-a spălat de vomă şi de pământ, aşa cum îşi spală ţărăncile copiii, bombănind. Pe urmă m-a culcat pe un cearşaf curat şi a schimbat pentru mine şi faţa de pernă. Casa ei era goală şi curată. Am întrebat-o: “Dar unde e soţul tău, unde sunt copiii tăi?” A zis că ea nu are soţ şi nici copii. “Parcă nu ţi-am zis că eu o să mă mărit numai cu tine? Cu altcineva eu nu pot să mă mărit.” O zicea cu aceeaşi nevinovăţie, ca şi atunci, când îmi aducea mărgeluţele de fragi, înşirate pe un pai de iarbă. “Da, - îi ziceam eu şi o numeam pe nume – dar eu nu mai sunt bun de nimic, sunt pe sfârşite. Sunt aşa cum mă vezi, un vierme zvârcolindu-se într-o grămadă de vomă. Nu am ceva cu care să mă laud, nici nu pot spune că am fost la fel de credincios ca tine. Sunt cărunt şi faţa mea nu mai are nici o frumuseţe, iar trupul mi s-a istovit de băutură şi de fum. Iar tu, tu eşti aşa de frumoasă şi aşa de tânără.” “Nu-i nimic, nu-i nimic, zicea ea, eşti mai frumos ca niciodată.” O priveam şi tot mai mult îmi dădeam seama că toată viaţa doar pe ea am căutat-o. Era mai frumoasă şi mai minunată decât tot ceea ce am văzut vreodată în viaţa mea. Îmi dădeam seama că este tot ceea ce am căutat, că nu mai am nevoie de nimic mai mult. Ea era împlinirea visurilor mele, fata desculţă care îmi aducea fragi. Eram fericit, fericit cum nu mai avusesem cum să fiu până atunci. Şi am hotărât să nu mă mai duc mai mult nicăieri, niciodată.

VS.

Să presupunem un oraş.
În acest oraş să presupunem o casă.
În această casă să presupunem o cameră,
iar în această cameră să presupunem pe cineva
stând în întuneric,
stând şi plângând
după cineva care tocmai a ieşit şi a stins lumina,
uitând că ea este acolo.