Indubitabil, Nu Conteaza.

Esti prototipul unei generatii esuate si o stii. Sta scris pe frunte dimineata cand te vezi in oglinda: LOSER. Atunci, te faci mic-mic langa lavoar si singura fraza desteapta care iti zdruncina creierii e: Asta-s io!? Parca nici tu nu poti sa crezi cat de stramb te-au crescut. In clipele alea de sinceritate, mintea iti zburda inapoi, la anii cand genitorii te indopau de “sfaturi binevoitoare” si te burduseau zilnic, la cea mai mica boacana. Acum te-ai facut mare dar fricos si lipsit de incredere; in tine sau in altii. Noroc ca un simt exagerat al penibilului te sfatuieste sa nu iesi din tipare. In fiecare zi te misti in ritualul pre-stabilit, de la care te abati milimetric si numai in situatii de urgenta. Pana si frazele tale au ceva laconic-spasmodic-tremurator in ele. Vorbesti in sintaxe fixe: S-P-C-A, ca la scoala. La fel ti-e si scrisul. Si visele. Si cosmarurile. Si alergarile transpirate prin holuri somnambule la ore indecente. Fumatul e viciul tau maxim, dar pana si tigarile le tii numarate. Ca nu cumva zilele tale sa se intample diferit. Esti poza din dictionar la definitia ratarii si o stii. Dar nici daca ai putea, n-ai vrea sa iesi din cercul tau stramt. Pentru ca te simti comod acolo. E cald si bine si pufos. Si nu ai prieteni care sa interfereze cu planurile tale. Nu mai multi decat juma de mana mutilata. Ce misto e asa! Nu trebuie sa tii minte infinite date de nastere, iar cand ii strigi, n-ai cum sa te incurci. Dar asta face parte, desigur, tot din planurile tale minutios ordonate pe firul vietii pe care tu ai impresia ca il controlezi. Tot singur ti-ai planificat si moartea. In detalii infinitezimale, cu precizia unui ceasornic elvetian. Ca acelea din centru, expuse in vitrine luminoase pe langa care tu aluneci cu ochi sticlosi, pierduti in ganduri. Ganduri ce se deapana in fire incalcite pana ajungi la metrou. Acolo, zgomotul te intrerupe…

(to be continued)