Poetii. Prilej pentru disclaimer
Poetii mi se par niste oameni teribil de tristi. De aceea, nu-mi citesc decat propriile poezii, ca sa-mi confirm ca inca sunt o vietate cu emotii. Una care NU plange la telenovele ca apoi sa se smiorcaie pe blogurile altora. Ci se exhibitioneaza in versuri simple si diforme ca sufletelul ei mutilat de alternante punctuale intre depresie si frenezie. Sau in proza, pe blogul personal.
Poetii mi se par niste oameni extrem de tomnatici. Angoasele lor, mai ales cand sunt scrise in versuri albe, ma cuprind univoc, fara putere de impotrivire. De aceea, ma strang ca in cusca si ma alienez de tot ce-mi pare viu si gratios. De tot ce-mi pare uman, in ultima instanta. Ma arunc in mare uitarii si ma dau la fund, ca si cum nu as fi. Eu, o vietate atat de rasfirata.
Poetii mi se par oameni pervers de subtili. De parca numai ei stiu ce vorbesc si noi, profanatorii de volume, nu vom fi in stare sa le descifram subliminalul. De aceea, ma straduiesc sa scriu cat mai criptic cu putinta, sa vada tot omul ce n-a vazut nici Parisul, nici Micul Paris la un loc. Si de-o iesi vreo transparenta, sa-mi fie cu iertare. N-aveam somn.
Scrii teribil. Brutal de transparent. Si eu iti dau add la corazon.
So…cand eram mica si plangacioasa, mama mea m-a trimis sa invat cantatul la pian si scrisul versurilor.
A ramas ca “mersul pe bicicleta”…adica, odata invatate…ele sa ramana practici regulamentare.
Pup fata desteapta.
gabitzubitzu
19 Oct 07 at 11:48 am
nici nu stii cata nevoie aveam sa aud asta, ca de la o vreme nu prea ma simt motivata. sarumana!
si de-ar fi inteligenta la fel de valoroasa ca frumusetea, cine stie unde am ajunge ;)
Diana
19 Oct 07 at 12:09 pm