Indubitabil, Nu Conteaza.

Femei care manipulează. Femei care cred că iubesc, când de fapt sufocă. Femei care sunt tari pentru cei din afară și lipsite de apărare în sine. Femei cu care împarți o cameră, un pat, un birou, dar îți dorești să nu fi împărțit nimic vreodată. Femei care te sărută cu drag în față, iar de la spate te împing cu ură în prăpastie. Femei. Lumea e plină de ele.

Am observat că de fiecare dată când mă deranjează ceva, mănânc. De obicei dulce sau crocant şi sărat (aici, Freud ar avea ceva de zis). E forma supremă de ură pe care creierul meu o manifestă faţă de corp. După, nu merg să vomit deşi ar vrea. Asist “de pe margine” la tot happening-ul, în timp ce mintea mă manipulează fascinant de simplu.

Pasivitatea agresivă e cel mai mare duşman al meu. Cu toate astea, ne trezim în fiecare dimineaţă, ne bem cafeaua şi ne minţim că ne e bine împreună. Când însă mă uit în oglindă, mă arată cu degetul şi îmi şopteşte sâsssâit: “Eşti varză!”. În clipa aia o urăsc cu totul, deşi ar trebui s-o îmbrăţişez până se sufocă.

Evident, îmi permit lucidităţi de genul ăsta doar atunci când nu mai pot şi simt că mă strânge fiecare celulă. Când nu mai vreau apă, deşi n-am băut decât un pahar. Când ceaiul verde are gust de zoaie. Când visez ciocolată cu ochii deschişi şi simt insulina cum începe să se împrăştie în corp…

Aş vrea să mă dezbrac de piele. Să las în urma zilele de ieri pironite pentru totdeauna de Cruce. Să am brusc amnezia durerii. Să nu-mi mai pese de mâine.

Aş vrea să mă dezbrac de piele. Să cred că pot orice. Să văd că fiecare gând făcut rugăciune capătă forma, gust, culoare, timp şi spaţiu. Să simt că am Viaţa în mâini şi lumea la picioare.

Aş vrea să mă dezbrac de piele. Să simt cum sângele pulsează ritmic în paşii de dans ai unui suflet Liber. Să văd minuni în ochii Tăi în fiecare dimineaţă şi să-ţi aud vocea care mă cheamă atât de simplu pe nume.

Nu e uşor să vrei să scapi de nişte chestii, dar să te regăseşti din nou cufundat în ele, într-un mod atât de natural încât îţi pui problema dacă nu cumva plecarea a fost vis şi revenirea o trezire prea devreme…

Din vârf de deal, deasupra unui câmp brăzdat de ape.
Cu forţe proaspete şi o lehamite crescândă de aproape tot ce înseamnă Bucureşti.

Am luat cu mine un bagaj greoi de gânduri, pe lângă rucsacul ticsit cu te-miri-ce,
Şi am pornit în căutarea timpului pierdut.

***

Deasupra stele, în faţă albastru, în spate pădure, în stânga-dreapta lemn-beton.
Dumnezeu era acolo, în pumnul ăla de lume, dar eu nu L-am recunoscut.

***

Şi uite-aşa mai bifăm o tabără departe de haos… Atât?

Constat că desprinderea de București devine din ce în ce mai simplă și mai firească decât întoarcerea.

De data asta, promit să nu stau mult…

Today I turned my cell-phone off and walked around town to clear my head.

I suddenly realized that I’m far from being happy in my shoes, so I need to buy another pair.

Hopefully this kind of acquisition will not leave my pockets empty…