Indubitabil, Nu Conteaza.

Si totul a inceput cu o plimbare…

“sunt momente când nu mai înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău. când momentele devin din ce în ce mai dese, totul începe să capete sens. începi să faci compromisuri din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, până când compromisurile cresc în consecinţe, consecinţe despre care minţi şi te minţi. minciuni pe care le spui şi pentru că trebuie dar şi pentru că aşa ştii că scapi mai repede. îi evaluezi pe ceilalţi prin gradul de minciună pe care îl suportă. orice amintire e un regret sau o împlinire pe puţin ratată iar viitorul e ziua de mâine în care ştii ca nu vei face curat, deşi ai vrea. micile nimicuri acaparează marile vise iar pasul mare spre viitorul luminos e oprit de canalizarea fără capac din faţa ta.

mai sunt momente în care pur şi simplu nu-ţi pasă de sentimentul surprins de cuvintele de mai sus. momente din ce în ce mai dese. momente în care se pierde sensul şi nimic nu mai are sens. nimic.”

feat. Trimbulindu

And a plot to develop.

How does one begin to write of all the things they’ve been through in the past few weeks, without having their fingers cramp in a rush on the keyboard?

I’m likely going to tell you a story in here. But until I’ve figured out where to start, here’s a little teaser. Well… two.

Simt cum mi se scurge primavara printre degete. Flori de martie intr-o cafea, printre pleoape amortite si soare. Mult, mult soare. Caldura cu intermitente (f*ck global dimming, global warming & cate si mai cate dezastre secundare ale inconstientei noastre!) plus somn de-a-ndoaselea, dar yeah… I’m still alive.

***

Ma simt intr-al saptelea cer si am 9 vieti in aceasta duminica altfel. Vreau sa scriu din nou. Simt ca prind aripi si nu-mi mai pasa cine, ce, unde, cand. Probabil doar pana maine, cand o iau de la capat. But I don’t care no more. Pentru ca am toata viata inainte si clipa asta de care tin cu dintii. Pentru ca e a mea aici, acum. Si nu imi mai permit s-o pierd.

1. Why is it so much easier to put words together here or tweet than write a 2000 words piece?
2. Why is it so much easier to be hermetic in writing and an open book in relation to people?
3. Why is it so much easier to do stuff than things that require effort?

Any challenge comes with payments and rewards. Mine has come in a time when I ain’t fully prepared to respond.

I’m aiming for big things with Unseen Romania, tho I offered it so little of me this past week… Yes, I got feedback from people (thank you, guys!) and I am ready to shape up a strategy. But my body is letting me down and will not take any more stress. I pushed it too far previously so now he’s sending me the bill. My energy levels are low.

How do I cope with this?

Lord knows I tried, so…

OK, pe cine mint eu aici? Mi-e dor sa am o masina si sa cutreier lumea-n lung si-n lat. With the window rolled down, with the wind in my hair… Mi-e dor, zic. Ca si cum masina aia a existat vreodata, intr-o lume separata de cea de-aici, de-acum.

De ceva timp ma observ din penumbra, din perspectiva alteritatii. Si nu-mi vine sa cred la cate parti din mine (lucruri bune, obiceiuri) am renuntat in mai putin de 6 luni de zile. Incerc sa identific hotspot-ul acestui amalgam, climaxul negarii negatiei, dar memoria imi da Access denied. Ca si cum mintea mea draga ma saboteaza voit, dintr-un reflex sincer de auto-aparare.

Nu e nevoie totusi sa ma zbat prea mult ca sa gasesc un leak… [Hacking my own mind, that is.] Treptat, crampeie de gand si fragmente de “poze” se insinueaza in universul meu modificat. Intai bland, apoi brutal; impinse de nevoia de-a iesi la suprafata, de-a se naste iar, de a se cuibari si-a face pui in lumea asta altfel. [No, you don't! Not today, baby. Not tomorrow.]

Si le numar pe fiecare in parte. Le etichetez. Apoi, le inabus si le arunc intr-o cutie peste care trantesc un capac greu. Si o sigilez ermetic, ca sa am ce dezgropa data viitoare.

Public note to self.

Shan’t I be in bed, writing fiction for fictive readers? Shan’t I spend my life somewhere better than online?
Guess I could improve my public speaking instead. Or travel the world. Or go skiing on the snowcaps of the Alps. Or vegetate. But NO! I’m in the office after a 2h night-nap, doing stuff at MyKinda.

My e-mail signature spells Evangelist, by the way.

Remind me never to walk out the door with my back turned, facing Exit.
As some of you may know, I handed in my resignation just the other week. So 2008 was a clean start: I jumped on board with MyKinda, leaving a few friends behind at Green Pixel. While going for the deal, I took some steps back to assess the damage. (Loss and gain seem fair when widespread on a table.) What I figured in light of these findings is a tad more rainbow-colored, 6 colors that is and with some fine perspective.

Trying to be as skeptical as possible, I didn’t brainstorm any huge resolutions for 2008. (Would probably not keep most anywayz.). But to not completely go against the trend, I drafted out a tiny backup list. Ditch junk food and take up Tae Bo, trek the Globe more, do stuff for the needy, get my own startup going and host Geek Dinner in Romania is the handful of tidbits I could gather.

(I’m shooting for the stars with an extendible ladder.)